Vincent van Gogh
Dacă a existat vreodată un pesimist suprem, trebuie să fi fost Arthur Schopenhauer. Filosoful german a fost puternic influențat de credința budistă, conform căreia considera existența ca fiind „negativă”, iar viața fără sens - din perspectiva existenței în tărâmul durerii și al suferinței. Precum budiștii, acesta a indicat „Voința” (de a trăi, a dori și a perpetua) ca sursă a suferinței, însă spre deosebire de Buddha, acesta nu a sugerat pașii spre Nirvana - starea libertății absolute de Voință și sine. Modul lui de gândire se bazează pe o dualitate, după cum Schopenhauer prezintă lumea ca fiind atât Voință, cât și Reprezentare. Acesta considera că doar atunci când conștiința este profund absorbită de reprezentare, putem fi liberi, pentru moment, de dorința dureroasă. Însă asta nu înseamnă că filosoful considera arta o simplă distragere a atenției de la disconfortul vieții. Conform acestuia, arta oferă cunoașterea ideilor platonice; ne poate învăța să vedem dincolo de Dorință. Iar pe cei care puteau într-adevăr să vadă dincolo îi considera genii, care creau fără să țină cont de reguli și ignorau obligațiile banale ale „vieții”. - clasicul artist distrat, preocupat de aspecte dincolo de „viața de zi cu zi”: precum van Gogh, de exemplu. În acest tablou, van Gogh ne captează atenția cu spectatori, a căror atenție e capturată la rândul ei - par relaxați și distrați, indistinctibili și distrași de la ei înșiși. Dar dacă privim colțul din stânga-jos vedem un oservator conștient: întors cu fața spre noi, într-un verde grotesc, parcă suferind. E o prezență tulburătoare în acest tablou; poate pentru că ne întoarce atenția la durerosul sine? - Schopenhauer ar fi fost de acord, nu era deloc sufletul petrecerii...
- Artur Deus Dionisio